Dacă vă speriaserăţi cumva că m-am reprofilat pe city-break-uri, puteţi să staţi liniştiţi, not gonna happen :) Am terminat cu Londra şi Istanbulul, şi acum trec să vă povestesc turele pe care le-am făcut din mai încoace. Încep cu un traseu scurt şi o mică povestioară:

M-am născut la câmpie şi am copilărit la câmpie. Mai exact la Dunăre, în Galaţi. Când eram mică nu exista săptămână să nu avem peşte pe masă, dacă nu chiar de două ori, şi nu trecea lună fără ca mamaia să-mi pună băşicile de la peşte pe un ziar ca să le sparg cu piciorul.. Ah… memories… Acum trăiesc tot la câmpie. Din păcate, sau din fericire, depinde din ce unghi priveşti. Bucureşti scrie pe buletinul meu de câţiva ani, şi probabil va rămâne aşa pentru cel puţin încă acelaşi număr de ani dacă nu chiar forever and ever.

Naşpa ar zice unii. Câmpia e naşpa rău. Vara e caaald, totul e plat, bleah. Dar câmpia e frumoasă, cel puţin atunci când o vezi de pe munte. Dar unde vezi tu măi fată câmpie de pe munte, eşti nebună? Hehe, păi acolo unde ai munte la câmpie, adică mai exact, aţi ghicit, în Dobrogea.

Vedeţi voi, de aia oraşul meu natal e cel mai tare din parcare (glumesc, dar am şi eu cu ce să mă dau mare), pentru că are munte la o aruncătură de băţ (peste Dunăre) şi nu orice munţi, ci cei mai vechi munţi din România, Munţii Măcin. S-au format acum 300 de milioane de ani, şi unii ar zice că sunt şi cei mai vechi din Europa. Nu ştiu dacă e fix aşa, fruncea acolo în top, dar printre cei mai vechi sigur sunt.